HUIDU, DANS, MĂ!

Nu mai pot cu băsinile puturoase care se cred băşini de Monaco!

Hai să dăm carţile pe faţa! Aşa, ca să ştie lumea ce şi cum.

Când m-aţi vazut la emisiunea aia obscură, cu audienţă mai mică decât atunci când intră mira pe post, acu 409 ani, v-aţi distrat sau v-aţi oripilat. Ăia care s-au dat oripilaţi au fost din ciclu: ” Suge- o, Ramona!”.  Toţi injură, dar numa’ unii recunosc.

Acea filmare n-a fost in direct. Si nu, nu a căutat o Huidu cu ligheanu pe satelit. Nu că n-ar fi putut, că ligheanul e obiectul perfect pentru măsura valorii şi a caracterului lui. Deci, într-o zi, Sorina Matei, jurnalista acreditata la Parlament, vorbeşte cu Matei Vintilă, socru lui Huidu. Şi îi zice aluia că-i pune o lavalieră si el să meargă în Parlament să-i întrebe pe colegii lui ce parere au despre jurnaliste. Evident ca Matei Vintilă a acceptat!!!! Pe lavaliera lui, in discutiile cu colegii, jurnaliste era doar curve sau prost imbracate. Antena 1 a difuzat reportajul la ştiri. A ieşit baritai scandalul. Matei Vintila şi-a luat puie de la partid, evident. Directorul de stiri la Antena 1 era atunci Vlad Petreanu. Huidu sună la Petreanu si îi spune:” Scoate ştirea cu socru-miu de pe post, că altfel, dau la emisiune o filmare cu un jurnalist de la tine care înjura în direct. Petreanu zice: ” N-ai cum, nu există aşa ceva” Evident ca nu există!

În aceea vreme, probele de live se inregistrau. Inclusiv probele mele de live de la ” jaful secolului”. N-am ştiut că pentru frustrati, pentru urâţi, pentru ne…reuşiti, caseta aia în care io înjur ajunge la o emisiune folosită doar pe post de vendetă. Ştiu sigur, sigur, nimeni în afara de nimeni nu înjură! Nimeni! Huidu, nici atât!

Şi Huidu, care avea deja caseta, o dă pe post. Şi zice cum a prins el asta pe satelit. Că şi-a minţit şi şi-a subestimat telespectatorii nu e o noutate, dar, pe lume, mai există şi oameni care se pricep la tehnică. O jurnalistă de la Antena înjură, zice el, viitorul penal. Fără să spună că acea caseta i-a venit din Antenă, că a ţinut-o fix s-o folosească în interes propriu!!!!!!!!!!, fără să zică că e o razbunare pentru socru-su, fără nimic. Şi se umflă el, criminalul de mai târziu, în pene, şi dă el caseta, şi râde el, penalul, cu adinamicul lui coleg cu care se cearta peste ani, si, vai, ce frumos!!!!!

Si, viata îi mai dă o puie!!! După ce dă cu capu de copac, în Austria, eu, atentie, eu!!!!! mă duc să transmit de acolo!!! Eu!!!! Lucram la Realitatea. Şi pe mine m-au trimis acolo, că vezi Doamne, moare Huidu!!!!!! Pe mine!!! Şi ajung la spital, la AKH, cu prietenul şi colegul meu, cameramanul Sergiu Olteanu. Şi nimeni nu mă întreabă nimic. Şi ajung la el la salon, fără nicio problemă, şi deschid uşa si văd marea vedeta în viaţă, intubată, singură şi îl întreb pe Sergiu : ” Îl filmăm, îl pozăm sau ce facem?”.  Şi el zice:” Facem cum vrei tu, mamam, dacă vrei dau rec” . Marea vedetă care a folosit emisiunea ca pe o armă pentru razbunarea personală era prelungirea unui aparat. Mi-a fost milă de el. De ei. Era o priză conectată la un trup! Si nu, nu am dat poza tabloidelor, pentru că eu nu sunt ca el! Nu, nu am vrut să-l calc in picioare aşa cum merita. L-am tratat ca pe un accident! El aşa a şi rămas. Un accident cu victime! Vedeta care a omorât oameni. Asta ca să ştiţi dacă din greseală vă uitaţi la el. El şi acum e singur! Până şi prietenii l-au părăsit. E normal.

Aa, era să uit! Am filmat şi familiile celor pe care vedeta i-a omorât în accidentul de pe DN!

Diferenţa între mine si el o faceţi voi. Mai ales cei care nu injură niciodata!!! Şi, desigur, cei care nu omoară oameni ca el, tot niciodată. Înjur, deci, exist! Omor, deci sunt liber! Si, ce să vezi, sunt dat dracu’, fac misto! Pe bune???

 

HAI CU COCOŞEII!

La mulţi ani, oameni buni!

N-am avut chef de scris. Fifi m-a certat. Mi-a fost lene şi mi-a fost foame. Sfârşitul de an se lasă cu excese. O porcărie, normal, dar ce să mai fac…Apoi am lins toate horoscoapele.

Mi-am propus să am un an optimist. Să mă încurc doar cu persoanele pozitive. Să câştig la loto, sau măcar să joc. Şi tot studiind astrologia pe 2017 am încercat să pun cap la cap cele 4000 de informaţii. Diferite, desigur.

Una mi-a zis că o să primesc o moştenire şi nu ştiu de unde. În afară de prinţul ăla frumos al Spaniei, n-am niciun văr bogat.
În altul am citit că e anul Taurului. Că rup. Profesional, în amor, în bani, în afaceri.
Şi nici nu ştiu cu ce să încep. Să-mi deschid o gogoşerie, că la vândut gogoşi sunt specialistă, să caut un italian bogat care să mă iubească pentru că sunt tânără, şi, evident, frumoasă şi bună. La suflet, că toţi vor suflet, nu? Şi dacă n-ai suflet îţi pui nişte silicoane, că e promoţie. Plăteşti o țâță şi îţi dă 2. Nu ştiu ce-ți dă, dacă plăteşti 2.
Sau poate anul asta găsesc un portofel. Dacă-l găsesc în România s-ar putea chiar să-l duc la poliţie. Dacă are în el o chitanță de la CAR Faur şi o reţetă de pandişpan, n- am ce face.
Mariana Cojocaru mi-a zis că e anul meu. Fără tăgadă.
Urania nu-mi răspunde la telefon. Cred că e supărată pe mine, deşi io o iubesc mult.
Singurul lucru clar e că e anul cocoşului de foc. Mie îmi plac cocoşii. Mai ales ăia care cântă dimineaţă pe alte garduri. Şi ăia care nu-s cocoşi, dar se dau. Nimic despre curile de slăbire. Nimic despre mâncarea eco. Sper să-mi aducă cocoşul un an bun. Capra mi-a adus doi ani. Că la chinezi capra e mai întâi un animal. Nu ca la noi. La noi, caprele se cunosc de la o poştă.
Să vă meargă bine, dragilor!

Dor de Flu

unnamed-3 unnamed-2
A trecut un an, Flu!

Ai plecat în seara când răsună colindele, ai plecat în Ajunul bucuriei creştine. Ai plecat când noi îl aşteptam pe Moşu. Aveai maşina plină de cadouri pentru ai tăi. Te-ai grăbit, Flu! Şi tu nu te grăbeai niciodată! Făceai totul pe îndelete, chibzuit, calculat. Mai bine trăiai pe îndelete şi iubeai în grabă. Mai bine nu mai plecai, Flu!

Ai fost cu noi anul ăsta. Peste tot! Ai colţul tău, lângă noi. Hârtiile scrise de tine, subliniate atent, pixul tău, fluturii de prins hârtia. Ţi-am aprins lumânări parfumate, aşa cum îţi plăceau. Sâmbătă ţi-am adus crăciuniţe.

Ai tăi sunt devastaţi, Flu! Ne-a dat mama ta căni de cafea cu poza ta. Să bei cafeaua cu fiecare dintre noi, că tare-ţi mai plăcea cafeaua. Şi ţigările mentolate. Asta nu trebuia să spun, dar spun.

Ne lipseşti, Flu! Ne lipsesc zâmbetul tău, gropitele tale, veselia ta, TU!

Tata Mircea ne-a rugat când am plecat să nu ne mai grăbim. Să nu ne grăbim niciodată. Numai tu te-ai grăbit!

Să zbori cu fluturii, Flu, să vii vara când e cald şi miroase a mare, să vii primăvara, la infinit pentru mama, să vii toamna târziu, de ziua ta. Să vii la cartofi prăjiţi! Şi să nu mai pleci niciodată, Flu!

Rămâi cu noi! Aşează-te într-un colţ şi taci, dar vino! Zâmbeşte, Flu! Şi mângâie-i pe ai tăi. Au rănile deschise. Şterge-le lacrimile care nu se mai opresc.

Ne e dor de tine, Flu!

Voicu și viața. Viața de noapte

15589727_10207878109136804_3188421720527949844_n

Pe 14 a fost ziua lu’ Cristache. Pe 17 a lu’ Porumbel. S-au vorbit ei s-o facă împreună într-un club. Cluburile “ie” viaţă mea! După 5 minute eşti răguşit mort, bei 3 cocktailuri, plăteşti 5. În pahar e mai multă gheaţă decât gin, mai mult tonic şi mai puţin alcool. Am luat viroză de la fii-mea, aşa că am plecat direct răcită. Cum am un fizic permisiv, deci larg, mi-am luat pulover şi fular.

Când am ajuns acolo m-am simţit ca Pipidi la Capatos. Cărţile pe care le-am citit nu m-au ajutat în faţa domnişoarelor sumar îmbrăcate sau sumar dezbrăcate, după caz. Am zis că stau o oră şi plec. Evident că neputând fuma înăuntru am studiat piaţa. Am înţeles abia acum, perfect de altfel, ce scrie pe tricoul primit de la Maticiuc: urâţii/urâtele mă deprimă! Nu că io aş fi fo zână. Erau mai multe categorii de publicuri. Cluberii cu acte, care bifează 5/6 cluburi într-o noapte, corporatiştii under cover care vor să se pună în cap peste tot şi niciunde, blogeri ironici care au venit să mai scrie ceva, fete sărace, dar cu tâţe în căutare de sponsori şi rătăciţi de ăştia ca noi, dar nu mulţi.

Aia mi-a pus prea multă gheaţă în gin, aşa că am mai cerut unul. Abia atunci am zărit-o pe una cu spatele gol şi cu faţa în reparaţii, dansând provocator la o masă unde un domn stătea cu cojocul de oaie pe el, nu de frig, ci de teamă, ca nu cumva, din greşeală, cineva să verse pe el Prosseco.

Domnii erau în teneşi, aşa că preţ de două guri de gin, m-am gândit că am greşit eu anotimpul. Am înţeles că io-s singură oligofrena care m-am dus în club în bocanci, ca Marian Munteanu în pletele goale în balconul universităţii. Era clar că în clubul ăla eu eram ca Zina Dumitrescu. Nu mai conta că aş fi dansat, dar cum plm să dansez în pulover şi-n bocanci şi să mă lovesc de dezbrăcată aia sau să calc, timid, pe picior vreun domn.

Capul îmi făcea că ruletă rusească, voiam să vorbesc şi nu mă auzeam io, afară era un frig de te trăznea, aşa că socializarea la fumat era ca un fel de clip cu pinguini. După 2 pahare de gin mi-am dat seama că urâţii mă deprimă mai puţin şi de frică să nu-i stric reclama lu Maticiuc,  am plecat. Pe drum mirosea a MC donald’s. Taximetristul era de două ori mai rubensian ca mine şi când m-am urcat mi-a zis: ” n-am luat nicio comandă prin staţie, că n-am vrut, am vrut să-mi pice direct cineva din stradă.”

Atunci mi s-a făcut dor de Nelu Ploieşteanu. Când am ajuns acasă, am pus CD-ul! Pentru restu, există master card!

Foamea. Vis și răzbunare

ciorba-cu-perisoare-a-la-grec-800x600-6379

 

La vremea aia uram sincer două lucruri: ciorba și matematica. Față de ciorbă mi-am revizuit atitudinea prin anul trei de facultate, când într-o iarnă, am făcut foamea. A fost mai rău ca foametea din 44, de care auzisem doar din povești. Zăpada blocase trenurile, iar eu n-aveam cum să ajung acasă să fac aprovizionarea. Aveam o fisă de 3 lei găurită și prinsă cu o ață, o băgam în telefonul ăla public și o scoteam după ce vorbeam cu ai mei. Aveam o grămadă de prieteni în București, dar gândul că m-aș putea duce la ei la masă și mi-ar fi luat farfuria din față fără să mă satur sau fără să mai cer, mă seca. Așa că am rezistat eroic vreo patru zile. Aș fi mâncat și ciorba pe care mama ar fi făcut-o fierbând spălătoarea. Dorina, una din colege mele de cameră și de foamete, era din Strejnic. O dementă care se spăla zilnic pe dinți de trei ori pe zi câte 30 de minunte. Era ceva de vise rele. E drept că atunci când râdea parcă-l vedeam pe Ray Charles. Mai aveam pe balon o bucată de slănină și un borcan de gem. Pâine, nici un gram. Pentru că toată lumea lua pe datorie, în camerele în care se vindea pâine, ăia puseseră afiș- “nu mai avem pâine”. Când trece foametea o sa am eu ac de cojocul vostru. Aveam planul în cap, dar, deocamdată nu puteam să-l pun în aplicare. Dorina ia slana și gemul din balcon, se așează tacticoasă la masă și începe să mănânce. Io m-am întors cu spatele. Combinația era fatală. Slană cu gem

-Hahaha, vii tu la slana mea cu gem, zice Dorina. Mai mult de o zi nu mai reziști, crede-mă

-Mai bine mor de foame decât să mănânc așa ceva, jur

-Dar tu ești și proastă, îmi zice ea. De ce nu te duci la Claudia să iei ceva de mâncare? Stai ca proasta-n crăci și te uiți la mine? Ți-o da mă-sa ceva și pentru mine..

-Nu e vorba de asta, handicapato. Ca să mă duc la Claudia îmi trebe bani de metrou. Proasta clasei. Și dacă aveam bani de metrou, cumpăram pâine. Aia stă-n Berceni, cu ce vrei să mă duc, cu rolele?

-Hai să scuturăm toate buzunarele, om găsi ceva

-Ce să găsim, bilete de amor. Am scuturat și hârtia din dulap

-Și la mă-ta cu ce pleci?

-Cu nașu, am oprit bani de șpagă

-Câți bani?

-5 lei

-5 lei?, facea Dorina ochii cât cepele. Auzi, dar nu poți să faci blat negru?

-La poliția TF nu mai fusesem. Ce-ai în cap?

-Pâine, aia am

-Mănâncă și taci, că nu te mai suport.

Nu puteam nici să dorm de foame. Măcar dacă ar mai fi rămas niște pălincă de la ucrainence, ne îmbătam și ne culcam. După ce a mâncat bomba aia, Dorina s-a apucat să se spele juma de oră pe dinți. Mă enerva maxim. Nu vorbea în tot timpul ăla și mie mi tăia gura în săbii. Nu mai aveam nicio soluție. Aveam doar banii de naș, la care nu voiam să renunț nici în ruptul capului. Asta mi lipsea, să mă dea nașu jos și să ajung pe nămeții aia la vreo poliție într un sat. Foamea mă seca. În viața mea n-am mai trăit asta. N-aveam nici țigări, normal.

-Aș fuma o țigară, zice ea după ce se spălase pe dinții aia cam cât speli o mașină la spălătorie

-Bine, mă. Altceva? O cafea, un suc, o pricomigdală?

-Hai să ieșim, poate ne-o da cineva o țigară

-Cine? Nu e nici dracu pe stradă pe frigu asta

-Dar, ce, s-a-nchis orașul? Hai, mișcă-te!

O uram. După ce că mi-era foame de înnebuneam, asta mai lipsea sa stau ca proasta n frig sa caut chiștoace, că era clar că asta o să facem. Ne-am oprit pe o bancă la Operă. Era un viscol de te trăznea.

-Hai să mergem lângă intrare, zice Dorina

-De ce? Vrei să intri la spectacol? Spărgătorul de muci ar fi potrivit acum.., zic eu

-Nu, proasto, mă gândesc că apretații aștia care vin la operă or mai fi aruncat și țigările la jumate dacă a bătut gongul

Avea dreptate. Am găsit vreo 10 chistoace mai lungi. Ude flească. Pe drum până în cămin, adică vreo 2 minunte, ne-am holbat pe jos. O hârtie cât de mică înseamna ieșirea din foame. Nimic. Zăpadă. Atât. Chistoacele s-au uscat greu, dar s-au uscat până la urmă. Așa că, am fumat și ne-am culcat. Visele despre mâncare când ți-e foame sunt mai greu de suportat de o mie de ori decât visele erotice cu feți frumoși. N-ai soluție, practic. Aproape că mă obișnuisem așa flămândă. Doar durerile de cap mă secau și faptul că n-aveam țigări. La facultate n-am mers. Ar fi fost culmea. Nu era departe de mers pe jos, dar intra româna-n mine pe nemâncate, ca laleaua în brânză. M-am trezit a doua zi cu zgomotul infernal al periuței pe dinții perfecți ai Dorinei

-Bună dimineața. O cafea?, zice nebuna

-Încetează cu miștourile

Ea se duce și pregătește tacticoasă micul dejun. Același ca la cină. Aveam stomacul în gât.

-Cum poți să mânânci așa ceva?

-Ce vrei, să mor?

-Păi oricum mori, vaco. Combinația aia o să te omoare

-Degeaba ai rusă secundar și citești toate cărțile ălora. Ce mâncau ăia în Siberia? Ceafă de porc?

-Nu, vodcă, în niciun caz slănina goală

-Nu, o mâncau cu zăpada.

-Nu mă convingi să bag așa ceva în gură. Mă duc mai bine să produc bani

-Hahahaa. Abia acum? De ce nu te-ai sacrificat mai demult, zice ea în timp ce-și verifica dinții albi în oglindă.

-Ce proastă ești..Mă duc să cerșesc.

-La intersecție?

-Nu, la gara

De fapt, la biserică. În Vasile Pârvan era o bisericuță unde mergeam des. Mai ales înainte de examene. Nu mai știu ce zi era, așa că nu știu dacă trebuia sau nu să fie deschis. Oricum pe viscolul ăsta nu venea nimeni, chiar daca ar fi fost deschis. Mi-am tras bine fesul pe ochi, mi-am luat o geacă mai jerpelită și pe drum am socotit. 10 lei erau suficienți. Să iau 2 pâini si încă ceva. Niște cartofi, ceva. Poarta era închisă. Normal. M-am așezat în dreptul ei și am așteptat. Era stație de tramvai și capăt la troleibuz. O trece careva și pe aici. Primul apare un domn. Între două vârste

-Nu vă supărați, aveți să mi dați și mie un leu, vă rog. Mi-am pierdut portofelul și trebuie să merg la facultate. Mi-a dat, fără să mă cerceteze vreun pic. Două doamne în vârstă mi-au dat 2 lei, după ce m-au lăudat că merg la școală pe viscolul ăla. Mergea treaba. Și io, proastă, aș fi ajuns profesoară, când cerșitul chiar era o afacere. Într-o oră am făcut 10 lei. M-am întors spre biserică și m-am închinat. I-am mulțumit lui Dumnezeu și l-am rugat să mă ierte că am mințit. Dar el știa că scopul e nobil. A urmat sesiunea de shopping. Ce poți să mânânci prima dată după atâtea zile în care n-ai mâncat? Și cum să împarți banii? Acu să te văd, Mirelo. M-am dus la Spicu și am luat 2 pâini. Mai aveam 8 lei. M-am dus la tutungerie să iau cele mai ieftine țigări la bucată, de un leu. Mai aveam 7 lei. M-am învârtit prin alimentara cu fițele unui milionar nemulțumit de ce vede pe raft. Am citit pe o pagină de ziar că mâine dă drumul la trenuri. Good. Deci, ziua de azi trebuia s-o trec cumva. Puteam să iau o cutie de pate, o conservă de pește sau niste salam. Câteva bucăți. Dar la ce foame aveam era inutil să cred că aș fi potolit-o cu asta. Așa că m-am gândit mai bine să iau o sticlă de vin pelin. La cât eram de leșinate, ar fi fost somniferul perfect. În plus, mai era o bucata de slană. Cu pâine era ideal. Desert un pic de gem și un pelin fiert, deja era festin. Așa am făcut. Când am ajuns în cameră, Dorina cânta în fața afișului cu Lăcătuș.

-Doamne, ți-a luat foamea mințile

– Păi fac și io ca țiganu, când mi-e foame, cânt

-Mai bine taci. Cade Lăcătuș din afiș, că nici el nu e olandez. Ce ți-o plăcea la ăla nu știu. E tuns castron, vai mama lui

-Dar ție ce-ți place la Toto Cutugno?

-Muzica, să zicem

-Belime-ai berioza pad maim agnom (erau niște versuri rusești, dar varianta corecta era belaia berioza…)

Când a văzut că aveam în mână o plasă s-a prăbușit în pat, dar după ce l-a pupat zgomotos pe Lăcătuș. Albise afișul. De fapt, pe Lăcătuș.

-Nu-mi spune că mâncăm, nu-mi spune..

-Ba da, pune fața de masă și adu slana din balcon. Scoate ibricul din dulap, încuie ușa și hai la masă

Într-o secundă slana era taiata în farfurie, vinul fierbea pe reșou, iar ea se uita la mine tâmpă

-Ce-ai făcut pentru astea?

-Era să zic io ce…am cerșit…

-Nu cred

-Nici eu

M-am hotărât să mânânc încet, să mestec mult. Era limpede că după foametea aia o să ne fie rău de la mâncare. Aia înfuleca de zici că era apucată, ar fi și fumat în timp ce mânca

-Hoooo, că o să mori și n-am bani să te duc la spital….Ușor, Dorina, ca și cum ai fi sătulă, ca și cum ai mânca în scârbă…

Eu simțeam că am în stomac o garnitură de arici. Mă ustura, mă durea, parcă mâncam pioneze. Dar mâncam. Am fumat, am băut vinul și ne-am culcat deși era puțin după prânz. Oprisem o porție similară și pentru seară. A doua zi am plecat acasă. Mama avea ciorbă, ca de obicei. A fost pactul meu secret cu ciorba. De atunci suntem prietene bune. Prea bune, chiar.

Cu matematica nu m-am împăcat, însă, niciodată. Și uite, că pot să trăiesc fără ea. Mi se pare inutil să știi altceva decât tabla înmulțirii și uneori regula de trei simplă. Nu mi-a ajutat la nimic matematica. Geometria nici atât. Oricum eu mă uitam cruciș când zicea profu să privim în spațiu. Eu mă uitam după avioane, el zicea să sunt triunghiuri. Un dezastru. Așa că în clasa a 10 mama a zis să mă dea la pregătire. Pentru treapta a doua îmi trebuiau română și mate. La română n-aveam niciun stres. Băteam câmpii la olimpiade de n-aveam aer. Nici nu gândise Eminescu vreodată ce scriam eu că a vrut să zică poetul. Vecinul nostru, domnul Pântea, era profesor de mate la Liceul Militar. Eu eram prietenă cu Diana, fata lui mai mare. Așa că ai mei au hotărât să mă dea la pregătire la el. Pântea e moldovean. Un moldovean super simpatic. Vorbește cu accent, chiar dacă e plecat de acasă de mic. La prima ședință îmi dă un test. Am încercat să rezolv una alta, dar…n-a fost cazul. Și-a pus săracul mâinile-n cap. Sunt sigură că dacă nu eram vecini, mi-ar fi zis, uite acolo e poarta, du-te învârtindu-te. Dar, nu putea. Plus că îi era clar și lui că nu iau treapa a doua.

-Măi, donșoara, și mama dracu fac io cu tini? Ești pământ di flori. Văleu, văleu…tre să ti pui cu burta pe matematica asta, că-i nu di glumă. Tu nu iei examenul nici de acu într-o mie de ani

Io ce să zic? Că mi ieșeau bube pe mine când vedeam cartea de mate? Mă duceam la meditații de trei ori pe săptămână. Îmi dădea la exerciții de înnebuneam. Joia era la radio Cenaclul Flacăra. Veneam de la pregătire și îmi puneam radioul pe birou și în timp de rezolvam porcăriile alea, mai trăgeam la chitară o cântare. Cântam mai bine ca Hrușcă, dar n-apucase Păunescu să mă descopere. Și cum mă chinuia pe mine așa talentul, mă trezesc cu Pântea lângă mine

-Tu-i amoru mă-șii di șinaclu, donșoară, dacă nu iei treapa a doua o să cânți la altă masă. Puni mâna și scrii că e jali.

Și, în timp ce se căina el acolo cu mine, apare mama. Pe care o știam la muncă.

-Ce s-a întâmplat dom profesor?

-Nimica doamna Voicu, am vinit să văd și fași donșoara, dar am  dat di ea cântând cu ăștia di la cenaclu.

Mama mi-a aruncat o privire pe sub ochelari

-Să nu mă înțelegi greșit, doamna Voicu, eu nu garantez că ia treapta. Valoarea ei e undeva de la minus infinit la zero. Tre să scoatem macar un șinși, ca să-i iasă media cu româna, altfel nu știu și fașim. Ea proastă nu e, dar e antitalent la matematică. N-am văzut așa ceva.

-Dom profesor, vă rog frumos, faceți tot ce puteți, că nu concep să nu ia treapta.

Se dusese dracu cenaclu meu. Nici chitara nu se simțea prea bine. Știam că urmează represaliile după ce pleca profu.

-Chitara dă-o-ncoa, că așa-i trebe lu tac-tu. Chitară îți lipsea. O încui. Cânți la ea numai când sunt eu acasă și după ce termini temele. Juma de oră, nu mai mult. Îți dau io ție numai cenaclu și chitară.  Tu vrei să fii proasta proastelor? Să coși pe fire? Ce ai în capu ăla? Nu ți-e și ție rușine de colegii tăi care vor lua treapta? Ce le spui colegilor?

-Le spun Luceafărul

Și mi șterge mama una, de l-am zis pe dinafară.

-Tu-ți amoru mă-tii de matematică cu cine te a inventat, am zis în gândul meu. Visam cosinus și sinus, combinări de n luate câte k, nu mai vedeam decât geometria aia oribilă chiar și când făceam baie. Mă uitam în spațiu la faianță. Mai erau două luni până la examen, iar eu leșinam doar la gândul că tre să rezolv problemele. Între timp, evoluasem. Trecusem de zero. Eram, undeva, pe la un cinci. Tras de păr, cu indulgență. Scriam frumos, îngrijit, încă juma de punct. Pântea ieșea după meditațiile cu mine, ca după o saună reușită. Era stors. Eu, leșinată. Am luat 7 la matematică. Am început să rezolv toate problemele. Nu am terminat niciuna. Și cu 10 la română, am luat și treapta. Deja într-a 11 mi-am permis să mă îndrăgostesc rău. Mi-a ieșit prin piele îndrăgosteala și m-a costat un an stat acasă, pentru că n-am luat în primul an la facultate.

Dar când m-am întors în cămin, după marea foamete, într-o noapte pe la 3, m-am dus la vecinii mei care vindeau pâine. Pe ușă scria la fel: „nu mai avem pâine”. Puneau afișul ăsta noaptea, pentru că toți bețivii și insomniacii se duceau noaptea să cumpere pâine. Și ca să nu-i scoale, bagau afișul la înaintare. Am luat o pâine și am bătut până au deschis. A ieșit unul cu ochii crăpați de somn și cu părul vâlvoi. Era la teologie, îl știam din vedere

-Ce bați, fată așa, ești nebună? Nu vezi afișul. Nu mai avem pâine

-Nu-i nimic, v-am adus eu. Și i-am întins pâinea.

Răzbunarea s-a înfăptuit. Am visat faza asta în cele 4 zile de foame.

sursa foto, aici.

 

Pe mine m-a iubit Dumnezeu

Pe mine m-a iubit Dumnezeu. D-aia-l iubesc și eu pe el. Mi-a arătat raiul,
dar m-a lăsat să mă-ntorc pe pământ.
Pe mama o cheamă Eugenia. Onomastica ei e pe 24 decembrie. În fine, e o
sfântă care mătură prin cer. Nu e cu roșu, ca sfintii cu portofoliu. Dar,
e mama, așa că o sărbătorim de Crăciun. Musafiri peste musafiri. Mii de
rânduri de fini, de prieteni, mă rog. Tata a cumpărat o ladă de apă
minerală. D aia cu sticle de jumate, cum erau pe vremea lui Ceaușescu.
Sticlele d-alea de duceam noi la școală în celebrul program cei trei R.
Recuperare, recondiționare, refolosire. Eram prin clasa a 8-a, așa.
Trecuse  vreo lună de la ziua mamei. Eram pe fotoliu lângă soba aia de
teracotă care duduia de lemne, că mama e friguroasă. Citeam Mihai Drumeș,
parcă. Tata iese din baie și întreabă
-Mai e o sticlă de apă minerală, vrea cineva?
-Nu, zice mama
-Nici io nu vreau, îi răspund.
Eu cu apa, mai subțire. Nu mi place și gata. Da, știu că tre să beau, dar
tot nu-mi place.
Tata a băut jumătate din sticlă și a lăsat-o pe masă în bucătărie. Mama a
băut și ea o gură când a ieșit din baie. Hop și io după ce mă spăl, rad
ultima gură de apă. Și continui să citesc. Cartea era de dragoste,
desigur. Dar, la un moment dat, vorba Angelei Similea, mâna ce mi-a
imprăștiat părul și gândurile, îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Încep să văd literele încălecate. Las cartea jos, mă frec la ochi, zic să
mă culc. Mă ardea stomacul îngrozitor, astfel încât nu m-am putut da jos
din fotoliu. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Nu mâncasem nimic aiurea ( pe
vremea aia eram slabă, mâncam joia și primăvara). O strig pe mama când îmi
dau seama că încep să mă scurg. Să mă duc undeva, așa, ca într-un tunel.
Mama sare ca arsă, îl strigă și pe tata
-Hai, ăl bătrân că i e rău lu fii-ta
Mă întreabă ce simt, ce am. I-am răspuns doar la prima întrebare, pentru
că am căzut într-un somn vecin cu moartea. Ultimul lucru pe care mi-l
amintesc e că m-au pus ai mei în pat. Apoi, a apărut la geam un bărbos.
Tănăr, nu bătrân. Cu o barbă neagră și lățoasă. A bătut în geamul de la
dormitor
-Hai cu mine!
-Nu merg, mi-e frică de tine. Ești urât
-Hai, nu-ți fac nimic. Îți arăt doar niște flori
-N-auzi că nu merg. Pleacă, pleacă de aici, mi-e frică de tine (Bucata
asta de conversație au auzit-o și ai mei)
Bărbăsul dispare de la geam și îl văd în casă lângă mine. Mă ia de mână și
se uită în ochii mei. Ochii erau blânzi
-Hai, te aduc înapoi
Și am plecat. Nu e o exagerare epică ce urmează să citiți. E ceva ce am
trăit. O singură dată. Am simțit că mă ridic din pat, dar mă vedeam de
undeva de sus pe mine întinsă. Pe mama cu o carte de rugăciuni în mână,
plângând. Pe doctorul Petrescu consultându-mă, pe tata livid. Și am urcat
de mână cu bărbosu. Nu știu cât. Îmi amintesc doar un tunel îngust,
întunecat, dar la capătul căruia se vedea o lumină. Din lumina aia am
ieșit pe un câmp. În viața mea nu văzusem așa un câmp, așa flori, așa
iarbă, dar mai ales așa cer. Prin iarba aia înaltă erau numai copii. Toți
îmbrăcați în alb. Culegeau flori, se jucau. Era o imagine ireală. Nu ți-ai
fi dorit să pleci. M-am aplecat să miros niște flori. Parcă mi-era și milă
să le ating. Și am mers cu bărbosul de mână o vreme prin câmpul ăla. La un
moment dat o aud pe mama strigându-mă. M-am oprit. Bărbosul s-a oprit și el
-Du-mă înapoi, așa mi-ai promis. Mă strigă mama. Și brusc mi-am amintit
imaginea ei plângând ținând în mâini carte de rugăciuni.
-Te duc, oricum nu era timpul tău. Am vrut doar să vezi toate astea. Și
brusc, m-am trezit. În patul meu. Acasă. Cu mama șiroind deasupra mea, cu
tata care mi turna cu forța lapte pe gât. Nu știam dacă am visat, sau dacă
am trăit asta cu adevărat
-Vorbește cu noi, striga doctorul la mine. Mă auzi?
Am dat din cap că da. Aveam gura încleștată. Nu puteam să atriculez nimic
– Lapte, domnu Voicu, să mai bea lapte, zicea doctorul.
Mi-am revenit încet-încet până dimineață. Când a plecat, doctorul
Petrescu, i-a zis lu tata să ducă sticla aia undeva la analize, că el
crede că a fost ceva în sticlă. Da, verde de Paris, aveam să aflu curând.
Așa că, d-aia zic eu mereu că pe mine nu mă omoară nici verdele de Paris.
Mă iubea Dumnezeu. Și m-a iubit mereu. De mii de ori mă simt prost față de
el. Mă simt vinovată că îl caut doar atunci când îmi ajunge cuțitul la os.
Uneori mai zic în sinea mea :”De ce nu câștig și io la loto să scap de
credite?” Acum nu mai vreau să câștig. Îi mulțumesc că fii-mea și mama
sunt sănătoase. La fel și prietenii mei.
Într-o vineri mama a făcut blocaj renal. I-a fost rău și rău. Era ziua.
Tata era la serviciu, acasă eram doar eu. M-am speriat. Am dat fuga la o
vecină și am chemat-o la noi. Nu știam ce să fac. Doctorul, vecinul și
prietenul nostru, nu era acasă. Mama tremura toată, ii era frig și acuza
niște dureri infernale la mijloc. Voia să facă pipi și nu putea. Vecina a
dat fuga până acasă, iar mama mi-a zis
-Cheamă salvarea, că mor
Nu gândeam în momentul ăla. Mi-e frică de moarte de mai mor o dată. Am
fugit desculță la un vecin să cheme el salvarea, deși puteam să sun eu. Nu
mai știam ce fac. Nici pe tata la serviciu nu am fost în stare să-l sun.
Și salvarea aia parcă nu mai venea odată.
Când a ajuns ambulanța, a ajuns și tata cu bicicleta. Ne-am urcat toți în
salvare. Mama pe targă, noi de-a dreapta și de-a stânga. După câțiva
kilometri mama zice:
-Să știi că io mor. Să ai grijă de asta mică. Ai înțeles?
Eu am început să plâng. Tata la fel.
-Nu mori, ajungem imediat la spital, a bălbâit tata.
Într-o fracțiune de secundă mi-am imaginat ce-aș fi eu fără mama.
Fracțiunea aia a fost ca un pumnal în inimă. Mă sufocam la gândul ăsta. Am
ridicat ochii spre cer și l-am rugat pe Dumnezeu să nu mi-o ia. Atât
puteam să fac.
Am ajuns la spital. Nu știu când
-Bine că ați adus-o, că dacă mai stătea o oră, făcea blocaj renal și
murea. Așa a zis doctorița aia. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că era o
femeie bună și profi. M-a lăsat să stau cu mama în salon câteva zile și
câteva nopți. Nu m-am dezlipit de acolo nicio secundă, deși îmi spuneau
toți că acum e bine și că pericolul a trecut.
Aveam să mai trăiesc coșmarul cu mama bolnavă rău de câteva ori. La câteva
zile de când s-a externat, a venit s-o vadă pe mama una din surorile ei.
Cea mai amărâtă dintre toate. Bărba-su dormea cu toporul sub cap și o
bătea, animalul, de o băga în spital. Mi-era tare milă de ea. Aud poarta
și ies în prag.
-Vine Tanti Leana, mamă
-Bine că vine, să stăm toți la masă.
-Săru mana, tanti Leano!
-Să trăiești. Dar ce mare te-ai făcut? Câți ani ai?
-14
-14? Atâția ani au trecut, fă Geno, de când ai luat-o?
Mama s-a albit.
-De când am luat-o de unde? De la maternitate, poate
-Da, da, zice și tanti Leana, realizând că mai bine își băga un băț în cur.
Ne-am așezat la masă, dar eu aveam cuvinte lu Tanti Leana în cap. Și
brusc, m-am amintit că ceva de genul mă mai frapase odată, demult, când
aveam 6-7 ani. Fusesem cu mai mulți copii la cruce. Adică pe un deal unde
e o cruce mare. Când am plecat, mama mi-a zis să mă opresc la una să iau 2
litri de lapte, că avea vacă.
-A cui ești tu?
-A lu Gena și a lu Sandu
-Cizmaru?
-Da
-A, tu ești aia infiată
Ce-o fi aia? Când am ajuns acasă i-am zis mamei. Am întrebat-o ce înseamnă
-E o babă sclerozată, ce știu eu ce a vrut să spună. N-ai înțeles tu bine
-Ba da, așa a zis
De teamă c-o să întreb la școală, mama și-a călcat pe suflet și mi-a spus
-Infiată înseamnă că cineva care nu poate să aibă copii, îi scrie lui
Dumnezeu o scrisoare și-l roagă să-i trimită un copil care n-are părinți.
Asta înseamnă
-Și io n-am?
-Ce?
-Părinți
-Păi noi ce suntem? Uită-te și tu în oglindă. Ai strungăreață ca tac-tu,
la urechea stângă ai un țumburuș, la fel ca el. Semeni cu el și la fire și
la mers. Ce mai vrei să știi?
-Nimic
Nimic, dar mă rodea al dracu de tare. Dacă nu sunt ei părinții mei, cine
sunt părinții mei? Am stat cu gândul ăsta multă vreme și deja eram mult
mai atentă la discuțiile de acest gen. Așa că ce a zis Tanti Leana nu
făcuse altceva decât să mi răscolească întrebările de atunci, din mintea
mea de copil. Abia așteptam să plece să vorbesc cu mama. Mama, săraca,
n-aștepta asta. Știa că o să urmeaze tirul de întrebări. Acum, privind în
urmă, n-aș vrea să fiu nicio secundă în pielea ei.
-Auzi, mamă, ce a vrut Tanti Leana să spună cu întrebarea aia?
-Tu nu știi mă mamă, că ea, săraca, e mai amărâtă. A vrut să întrebe cât a
trecut de când am venit acasă de la maternitate, că a venit și ea în ziua
aia să te vadă
-Nu cred. Eu cred că nu voi sunteți părinții mei
-Bine, hai să facem altfel. Pe domnu doctor și pe doamna Dorica i-ai crede
în stare să mintă?
-Nu
-Atunci, uite cum facem, când vine Dorica la cafea, o întrebi tu. Cine
te-a adus de la maternitate, o întrebi ce vrei tu
-Cine m-a adus de la maternitate?
-Doctorul Petrescu te-a adus, că avea mașină. Erai cât o franzelă și roșie
la față, că aveai icter. A venit moașa acasă să mi arate cum să te spăl.
Întreabă pe cine vrei tu. Cum să nu fi copilul nostru?
N-am mai zis nimic. Argumentele păreau plauzibile pentru cei 14 ani ai
mei. M-am mai gândit la asta câteva zile. A venit Dorica la cafea. Eu n-am
deschis subiectul. L-a deschis mama
-Ia spune ti i, măi doamna Dorica, cine a adus-o de la maternitate, că mi
pune tot felul de întrebări. N-a avut de lucru sor mea Leana și în loc să
zică că au trecut 14 ani de când s-a născut a zis că au trecut 14 ani de
când am luat-o
-Mișu te-a adus. ( adică soțule ei, doctorul Petrescu) . Erai așa de
mică…Io gropițele le țin minte și faptul că aveai un cap ca o minge. Te
îmbrăca doamna Gena numai în alb și mușcai din roșie și te pătai pe maieu.
Tu ai fost un copil vesel de mic. Ești un copil tare bun și toată lumea te
iubește
Mai zi ceva, Mirelo. N-am mai zis nimic niciodată. Dar, cumva, atunci am
înțeles, că eram infiată. Am trăit cu gândul ăsta în capul meu. Au fost
momente când am pus în balanță, dacă e bine, dacă e rău. Mi-era bine
acasă, cu ai mei. Îi iubeam infinit. Nemulțumirile erau mărunte,
copilărești, deși ai mei aveau grijă să renunțe la tot pentru mine. Să am
ce au ceilalți. Dorica mi-aducea ciocolată chinezească și Pepsi, că primea
domnu doctor. Iar ea, lua de la gura Dianei, și mereu îmi aducea câte
ceva. Dorica a fost mereu pe sufletul meu. De mică am iubit-o, așa cum o
iubesc și acum. Când a fost mama internată să se opereze la coloană,
Dorica venea și mă lua la ei la masă. Mâncam plângând că mi-era dor de
mama, dar mereu avea grijă să-mi spuna o vorbă bună.
Așadar, știam marele secret al vieții mele. Nu, nu eram curioasă să știu
cine sunt părinții mei naturali. Nici acum nu sunt, deși mama avea să-mi
spună târziu. Foarte târziu. La 6 luni după ce a murit tata. Când eu aveam
27 de ani. Dar, despre asta vorbim mai încolo.

P.S. Din păcate, draga mea de Dorica din povestea asta și din viața mea a
plecat de curând. N-o să citească niciodată povestea asta.

Urâți-vă pe tunuri!

100e16fab34377e9c7ae16e164f1b788
Da, urasc iarna asta neinceputa inca, ceata asta desantata, toamna asta perversa care ti arunca rar o mana de senin. Urasc oamenii care au decis sa dea delete dar n-au curajul sa-si asume decizia. Urasc zilele in care mi-e dor de Roma si nu pot sa ajung. Roma, orasul ala de care nu stiu ce ma leaga si ce ma leapada. Urasc distanta pana la primavara cu frezii si bujorii, toata poleiala oamenilor falsi si goi, ghirlandele de vorbe din spatele oamenilor putrezi, frigul asta pervers care-ti intra-n oase. Noptile lungi si iubirile scurte, vinul nebaut si tutunul ars. Parfumul de pe alta noptiera, mainile reci, bocancii cu sireturi, fularele  negre, muzica de camera, prostii fuduli, barbatii violenti si femeile proaste. Urasc dupa amiezile in care mi-e somn si nu pot sa dorm, ajunul zilei de luni, saptamana de pana-n leafa, curele de slabire, pe Poptamas, reclama la tampoane si pe primarul din Breaza. In rest, sunt bine!

 

Astazi, iar, la telejurnal am vazut cascaval

paine

Eu nu m-am jucat niciodată cu păpușile. Mi s-a părut, chiar și mică fiind,
o aberație să vorbești cu o maimuță de plastic, blondă sau brunetă, după
caz, s-o-mbraci p-aia, să-i dai să mânânce. N-am avut nici prieteni
imaginari. Eu am avut doar dialoguri imaginare cu oameni reali. Eu vorbeam
cu ei de n-aveam aer. În jocurile copilăriei am preferat lucruri mai
pragmatice. Jucam fotbal cu băieții mai mari, jucam tenis cu Diana, jucam
table cu văr-miu, care era un oficos când mânca bătaie. În rest, puteam
să-mi deschid un atelier de reparații biciclete. Tata avea o bicicletă
Tohan, era să zic Tohani, că mi-e sete. Mergeam mai mult eu cu ea. Am
învățat să merg greu, dar Pegasul nu-mi plăcea. Avea șaua prea mare și
ghidonul prea lung. Mergeam pe șosea fără mâni. Într-o zi un motociclist a
fost la milimetru peste mine. Aveam o vecină căreia îi cam plăcea să bea.
Aia, în loc să mă ridice de jos, să-mi dea două la cur și să mă ia de mână
să mă ducă la mama, și-a pus poalele-n cap în jumatea curții și a început
să strige
-Genoooo, ieși afară că peste fie-ta a dat unul cu motocicleta.
Mama s-a lipit de soba din bucătărie și a întrebat
– A murit?
-A, nu, dar nici mult nu mai avea
Mama n-a putut să se miște din loc. Eu am venit, cu pantalonii rupți și
cam șifonată și m-am așezat pe scări. M-am uitat la mama. Dacă nu zicea
nimic, nu era de bine. Era lividă, săraca și și-a pus mâna în piept.
-Du-te și cheamă-l pe doctorul Petrescu, că mie mi-e rău
Îmi venea s-o omor pe baba aia nebună, care oricum nu-mi plăcea. Jucam
volei pe stradă și dădeam mingea în curtea ei. Într-o zi, când m-am dus să
iau mingea, am găsit în flori o sticlă de vodcă. Am hotărât să-i schimbăm
locul. Și vine baba nebună să caute sticla. Și dă-i și caută și nimic
-Fir-ați ai dracu care ați dat voi mingea la mine-n flori și mi-ați rupt
florile. Ia jucați-vă, mă, în dreptul curții voastre, ce e aicea, stadion?
Așa că, aveam pata pe ea. Mama făcuse zona zoster. Din cauza babii. Nu, nu
din cauza mea, că am traversat milimetric în fața motociclistului.
Mama m-a iubit mult, deși nu prea mi-a arătat. Să nu mi se urce la cap.
Oricum îmi lua tata apărarea când făceam prostii. Că geamurile de la casă
nu le-am spart singură, ci cu el când ne jucam cu mingea. Oricum, tot ce
era mai greu era pe umerii mamei. Ceușescu făcea economie la tot. Și la
aer. Ziua nu era presiune la gaze, așa că mama gătea noaptea. Nu știu de
unde avea atâta putere. Să meargă și la serviciu și să facă și acasă toate
treburile. Voiam să fac ceva s-o ajut cumva. O ajutam la curtățenie, atât
cât puteam și, când m-am mărit un pic, stăteam la cozile lui Ceaușescu.
Aveam o verișoară care lucra la gostat. O constipată. Pe vremea aia dacă
erai vânzătoare la alimentara era ca și cum ai fi acum prim ministru. O
întreba tata, săracu, când aduce carne și îi răspundea așa în silă, poate
mâine dimineață pe la 4. Se scula tata, înainte să plece la muncă și se
așeza la coadă. La 7 venea mama să-l schimbe și la 14 mă duceam eu. Mama
cu tata nu se certau cu nimeni la rând. În schimb eu eram spaima cozilor.
Veneau babele alea ale dracu, câte una și se făceau trei. Că au lăsat
plasa, că s-au trecut pe listă, că pana mea. Eu eram prin clasa a 8-a.
Deja, nu mă mai ducea nimeni cu zăhărelu. Și ți le luam la zor
-Bre, matale acu ai venit. De ce te bagi în față? Noi suntem mai prosti
-Am avut rând
-Ai avut pe dracu. Nu ți-e rușine femeie bătrână?
-Auzi, dar tu a cui ești de ești așa tare-n gură?
-Dar ce te interesează, ai venit să faci arborele genealogic. (eram
cultă-n cap. În plus, îmi plăcea maxim să fac mișto de ele)
_Obrasnică ești dragă
-Obraznică ești tu, că te bagi în față ca o nesimtiță
-A cui e fă, asta a dracu de gură așa, întreabă baba o altă babă
-A lu Sandu și a lu Gena. A lu nea Voicu
-Păi ăia sunt oameni cumsecade, asta cu cine dracu seamănă?
-Cu mă-ta, îi răspund eu
Și m-am luat cu baba la trântă. O dată că s-a băgat în față, și a doua
oară că m-a făcut a dracu. Și ți-am tăvălit-o pe babă și am tras de ea,
până când am ajuns acolo unde-mi era rându. Lângă un om cumsecade. Ăla zice
-Bagă-te-n fața mea, că te omoară otrăvurile astea. Tu cu asta te-ai găsit
să te iei? E nebuna orașului
-S-o ia dracu, ce-mi pasă mie?
Eu îmi făcusem bine socoteala. Câtă carne putea să fie ca să se facă 16
când venea tata de la muncă? Erau trei posibilități. Ori se termină în
fața mea, ca de obicei, ori apuc, ori vine tata care oricum nu mă certa.
Așa că rânjeam ca muta la fermoar.
Se face 4 nu-mi vine rândul. Mai erau câteva persoane. Trebuia să vină
tata. Acum mă gândeam că dacă nu mă certam cu vrăjitoarea aia, puteam să-l
bag și pe tata la rând lângă mine și luam amândoi, dar în condițiile
astea, nu prea aveam cum. Vine tata.
-Hai, copile, ieși tu că rămân eu. Du-te acasă să-ți faci temele
-Las că te așteapt, am zis eu, dar n-am făcut un pas să ies din rând
Începe baba.
-Mai, Sandule, cum ați crescut-o mă p-asta? Tu știi ce mi-a zis? Că sunt
nesimtiță, m-a făcut cu ou și cu oțet.
Tata a înțepenit.
-Păi de ce măi, tanti?
– Mi-a zis că m-am băgat în față, că n-am stat la rând, a tras de mine,
păi se poate așa ceva. Ups, m-am gândit, dacă mi dă tata o petardă acasă,
o omor pe babă.
-Păi matale te pui la mintea ei? Stă săracu copil la rând de la prânz.
Stai și mata că n-ai nimic de făcut
-Păi am fost măi, Sandule, la rând
-Ai fost pe dracu, mai taci din gură, că așa faci mereu. Vii aici și-ți
dai ochii peste cap și n-ai nici pe dracu, zice omu ăla de lângă mine. Și
mai vii și cu toate babele din bloc. Ia mai tacă-ți gură că m-apucă dracii
pe mine. Hai, Sandule încoa, că a stat copilul ăsta la rând, ia mai dă-le
dracu de babe
Îmi venea să-l pup pe nenea ăla. Nici nu știam cine e. Tata zice
-Lasă, bre, că iese asta mică și intru eu, că nu vreau balamuc
Oricum era ca la rugby. Ieseam mereu fără nasturi. Tata îmi face semn să
ies. Eu mă ofticam maxim. Săptămâna viitoare trebuia să stau iar, daca lua
doar tata.
-Hai, ieși, zice baba
-Nu ies, fă, să văd ce faci. Poate mori aici, că donez carnea pentru
sarmale. Moartă să te văd.
Când s-a uitat tata la mine, deja eram acasă.
Vine și el după fo 3 ceasuri. Cam nervos și oleacă împărtășit. Nu mult.
Constipata aia de verișoară îi pusese numai oase și grăsime.
-Ia vino încoa să vorbim un pic. Cum e posibil să vorbești așa cu femeia
aia? Să mă faci de râs acolo la coadă, să intru în pământ. Futu-i prânzu
ei de babă, una în plus sau în minus
-Mai ții minte măi, Sande (îi mai ziceam uneori și io cum îi zicea mama.
Mai ales cand făceam prostii) săptămâna trecută când a băgat portocale la
alimentara? Mai știi că am stat trei ore și n-am apucat nicio coajă? Nici
o babă d-aia a dracu n-a zis, ia și tu, mai fată, o portocală că io-s
bătrână, tu ești copil? Stau la rând, cumpără și le vând. Pe bune. Știi că
nu pot să tac. S-a băgat în față și a mai venit una și încă una. Păi cât
să mai tac?
-Nu e frumos ce-ai făcut. Dacă află mă-ta, nu e bine
-Păi nu poa să afle decât de la tine
-Io nu-i spun, că n-am chef de perdaf, dar dacă mai aud așa ceva, ne supărăm
Am scăpat ieftin. Vine mama. Se uite la carne și începe să bombăne
-Măi Sande, Mariana asta a lu Valeru tare nesimțită e. Mă, zici că special
a făcut-o, mă. Numai oase și grăsime a pus. A uitat, mă, când o stergeam
la cur
-Asta e nevastă, n-avem ce face
-Ai stat mult?
-Am stat până pe la 7
-Fie-ta și-a făcut lecțiile?
-Cred că da, scria ceva p acolo. Dar n-o mai trimite pe ea la coadă, că nu
e-n regulă.
-Păi ce mă am trimis-o io? Ea a vrut să se ducă. Dar de ce? Ce-a făcut?
-Nimic . Dar a stat acolo în înghesuiala aia atâtea ore.
Tata, băiat salon. Nu m-a sifonat. Dar, a dracu coincidență, săptămâna
următoare, bagă la gostat pui. Mama era schimbul doi. Așa că la 7 l-a
schimbat pe tata la rând. Eu ies de la școală la 12 și mă opresc la gostat
să iau cheia de la mama. Mă strecor lângă ea, mă întreabă ce-am făcut la
școală și apare primarul.
-De ce stați măi oameni buni la rând, că nu a adus nimic?
-Păi aduce pui
-N-aduce, domne, nimic
Intră în gostat și iese nesimtitu cu niște plase. Mie mi se urcă liftul.
-Ce-aveți acolo, tovareșe primar, dacă magazinul e gol?
-Niște slănină
-Vreau și eu slănină
-Păi du-te și ia
-Haideți cu mine, că nu mă lasă să intru. Mă ia de mână și intru. Îi zice
la otrava aia de var mea să-mi dea și mie ceva. Închiondorata aia scoate
de sub tejghea două bucăți de carne macră și mi le trântește pe cântar.
– Ia-le și pleacă. Dacă le spui ălora de afară că e carne, or să mă omoare
Ies. O strig pe mama
-Mamă, înauntru e carne. Stai acolo la rând că io am luat. A început
isteria. Au sărit ăia pe primar. Ăla a început
-A cui e fata aia? Unde e?
-A mea e, zice mama și iese din rând. Care-i problema tovarășe primar? Nu
trebuia copilul să spună la lume? Vă îmbuibați voi pe sub ascuns și noi
stăm la rând ore întregi pentru o bucată de carne? Nu vă e rușine?
Dumneata ai ce să pui pe masă copilului, noi n-avem
-Dumneata să vii la partid
-Vin, că nu mi-e frică nici de tine, nici de partid
O băgasem pe mânecă. Cu partidul nu te puneai. Știam oameni care au plecat
de acasă și n-au mai venit. Mi-era frică. În toată nebunia aia, dracu mi-o
scoate-n cale pe babă, prietena mea de cu o sptămână înainte
-Dragă, pentru curajul tău de azi, te-am iertat că m-ai făcut nesimțită.
Că dacă nu erai tu, plecam. Și ție, Geno, să nu-ți fie frică de ăștia, că
dacă e ceva, mergem și noi în apărarea ta
-N-are mama nevoie de ajutorul tău
Plecăm. Mama era supărată. Tot drumul n-a zis nimic. Ajungem acasă, îi
povestește lu tata. Ăla s-a căcat pe el de frică. Marinescu, primarul, era
un securist împuțit. Un comunist cu caciulă de astrahan, futu-l în gură.
-Măi nevastă, n-ai avut de lucru. Dacă i-a dat lu ăsta mică o bucată de
carne, ce te-ai mai apucat tu să faci scandal?
-Cum mă, să nu fac? Dacă nu-i dădea, ce puneam pe masă, că găini mai avem
4 și tre să facem pomană de sâmbăta morților
-Ne descurcam
Și, brusc, mama și-aduce aminte.
-Auzi, dar tu când te-ai certat cu aia lu Cămașă Lungă?
-Săptămâna trecută
-De ce?
-Că s-a băgat în față
-Gata, tu nu mai stai la nicio coadă
Primarul n-a chemat-o pe mama la partid. Eu am mai stat până la Revoluție
la un milion de cozi. Îl uram pe Ceaușescu cu toată puterea mea. Mă ungea
pe suflet când îl înjura tata și îi zicea, ardi- te-ar focu. Și la ars.