Home » Uncategorized » Pe mine m-a iubit Dumnezeu

Pe mine m-a iubit Dumnezeu

Pe mine m-a iubit Dumnezeu. D-aia-l iubesc și eu pe el. Mi-a arătat raiul,
dar m-a lăsat să mă-ntorc pe pământ.
Pe mama o cheamă Eugenia. Onomastica ei e pe 24 decembrie. În fine, e o
sfântă care mătură prin cer. Nu e cu roșu, ca sfintii cu portofoliu. Dar,
e mama, așa că o sărbătorim de Crăciun. Musafiri peste musafiri. Mii de
rânduri de fini, de prieteni, mă rog. Tata a cumpărat o ladă de apă
minerală. D aia cu sticle de jumate, cum erau pe vremea lui Ceaușescu.
Sticlele d-alea de duceam noi la școală în celebrul program cei trei R.
Recuperare, recondiționare, refolosire. Eram prin clasa a 8-a, așa.
Trecuse  vreo lună de la ziua mamei. Eram pe fotoliu lângă soba aia de
teracotă care duduia de lemne, că mama e friguroasă. Citeam Mihai Drumeș,
parcă. Tata iese din baie și întreabă
-Mai e o sticlă de apă minerală, vrea cineva?
-Nu, zice mama
-Nici io nu vreau, îi răspund.
Eu cu apa, mai subțire. Nu mi place și gata. Da, știu că tre să beau, dar
tot nu-mi place.
Tata a băut jumătate din sticlă și a lăsat-o pe masă în bucătărie. Mama a
băut și ea o gură când a ieșit din baie. Hop și io după ce mă spăl, rad
ultima gură de apă. Și continui să citesc. Cartea era de dragoste,
desigur. Dar, la un moment dat, vorba Angelei Similea, mâna ce mi-a
imprăștiat părul și gândurile, îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Încep să văd literele încălecate. Las cartea jos, mă frec la ochi, zic să
mă culc. Mă ardea stomacul îngrozitor, astfel încât nu m-am putut da jos
din fotoliu. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Nu mâncasem nimic aiurea ( pe
vremea aia eram slabă, mâncam joia și primăvara). O strig pe mama când îmi
dau seama că încep să mă scurg. Să mă duc undeva, așa, ca într-un tunel.
Mama sare ca arsă, îl strigă și pe tata
-Hai, ăl bătrân că i e rău lu fii-ta
Mă întreabă ce simt, ce am. I-am răspuns doar la prima întrebare, pentru
că am căzut într-un somn vecin cu moartea. Ultimul lucru pe care mi-l
amintesc e că m-au pus ai mei în pat. Apoi, a apărut la geam un bărbos.
Tănăr, nu bătrân. Cu o barbă neagră și lățoasă. A bătut în geamul de la
dormitor
-Hai cu mine!
-Nu merg, mi-e frică de tine. Ești urât
-Hai, nu-ți fac nimic. Îți arăt doar niște flori
-N-auzi că nu merg. Pleacă, pleacă de aici, mi-e frică de tine (Bucata
asta de conversație au auzit-o și ai mei)
Bărbăsul dispare de la geam și îl văd în casă lângă mine. Mă ia de mână și
se uită în ochii mei. Ochii erau blânzi
-Hai, te aduc înapoi
Și am plecat. Nu e o exagerare epică ce urmează să citiți. E ceva ce am
trăit. O singură dată. Am simțit că mă ridic din pat, dar mă vedeam de
undeva de sus pe mine întinsă. Pe mama cu o carte de rugăciuni în mână,
plângând. Pe doctorul Petrescu consultându-mă, pe tata livid. Și am urcat
de mână cu bărbosu. Nu știu cât. Îmi amintesc doar un tunel îngust,
întunecat, dar la capătul căruia se vedea o lumină. Din lumina aia am
ieșit pe un câmp. În viața mea nu văzusem așa un câmp, așa flori, așa
iarbă, dar mai ales așa cer. Prin iarba aia înaltă erau numai copii. Toți
îmbrăcați în alb. Culegeau flori, se jucau. Era o imagine ireală. Nu ți-ai
fi dorit să pleci. M-am aplecat să miros niște flori. Parcă mi-era și milă
să le ating. Și am mers cu bărbosul de mână o vreme prin câmpul ăla. La un
moment dat o aud pe mama strigându-mă. M-am oprit. Bărbosul s-a oprit și el
-Du-mă înapoi, așa mi-ai promis. Mă strigă mama. Și brusc mi-am amintit
imaginea ei plângând ținând în mâini carte de rugăciuni.
-Te duc, oricum nu era timpul tău. Am vrut doar să vezi toate astea. Și
brusc, m-am trezit. În patul meu. Acasă. Cu mama șiroind deasupra mea, cu
tata care mi turna cu forța lapte pe gât. Nu știam dacă am visat, sau dacă
am trăit asta cu adevărat
-Vorbește cu noi, striga doctorul la mine. Mă auzi?
Am dat din cap că da. Aveam gura încleștată. Nu puteam să atriculez nimic
– Lapte, domnu Voicu, să mai bea lapte, zicea doctorul.
Mi-am revenit încet-încet până dimineață. Când a plecat, doctorul
Petrescu, i-a zis lu tata să ducă sticla aia undeva la analize, că el
crede că a fost ceva în sticlă. Da, verde de Paris, aveam să aflu curând.
Așa că, d-aia zic eu mereu că pe mine nu mă omoară nici verdele de Paris.
Mă iubea Dumnezeu. Și m-a iubit mereu. De mii de ori mă simt prost față de
el. Mă simt vinovată că îl caut doar atunci când îmi ajunge cuțitul la os.
Uneori mai zic în sinea mea :”De ce nu câștig și io la loto să scap de
credite?” Acum nu mai vreau să câștig. Îi mulțumesc că fii-mea și mama
sunt sănătoase. La fel și prietenii mei.
Într-o vineri mama a făcut blocaj renal. I-a fost rău și rău. Era ziua.
Tata era la serviciu, acasă eram doar eu. M-am speriat. Am dat fuga la o
vecină și am chemat-o la noi. Nu știam ce să fac. Doctorul, vecinul și
prietenul nostru, nu era acasă. Mama tremura toată, ii era frig și acuza
niște dureri infernale la mijloc. Voia să facă pipi și nu putea. Vecina a
dat fuga până acasă, iar mama mi-a zis
-Cheamă salvarea, că mor
Nu gândeam în momentul ăla. Mi-e frică de moarte de mai mor o dată. Am
fugit desculță la un vecin să cheme el salvarea, deși puteam să sun eu. Nu
mai știam ce fac. Nici pe tata la serviciu nu am fost în stare să-l sun.
Și salvarea aia parcă nu mai venea odată.
Când a ajuns ambulanța, a ajuns și tata cu bicicleta. Ne-am urcat toți în
salvare. Mama pe targă, noi de-a dreapta și de-a stânga. După câțiva
kilometri mama zice:
-Să știi că io mor. Să ai grijă de asta mică. Ai înțeles?
Eu am început să plâng. Tata la fel.
-Nu mori, ajungem imediat la spital, a bălbâit tata.
Într-o fracțiune de secundă mi-am imaginat ce-aș fi eu fără mama.
Fracțiunea aia a fost ca un pumnal în inimă. Mă sufocam la gândul ăsta. Am
ridicat ochii spre cer și l-am rugat pe Dumnezeu să nu mi-o ia. Atât
puteam să fac.
Am ajuns la spital. Nu știu când
-Bine că ați adus-o, că dacă mai stătea o oră, făcea blocaj renal și
murea. Așa a zis doctorița aia. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că era o
femeie bună și profi. M-a lăsat să stau cu mama în salon câteva zile și
câteva nopți. Nu m-am dezlipit de acolo nicio secundă, deși îmi spuneau
toți că acum e bine și că pericolul a trecut.
Aveam să mai trăiesc coșmarul cu mama bolnavă rău de câteva ori. La câteva
zile de când s-a externat, a venit s-o vadă pe mama una din surorile ei.
Cea mai amărâtă dintre toate. Bărba-su dormea cu toporul sub cap și o
bătea, animalul, de o băga în spital. Mi-era tare milă de ea. Aud poarta
și ies în prag.
-Vine Tanti Leana, mamă
-Bine că vine, să stăm toți la masă.
-Săru mana, tanti Leano!
-Să trăiești. Dar ce mare te-ai făcut? Câți ani ai?
-14
-14? Atâția ani au trecut, fă Geno, de când ai luat-o?
Mama s-a albit.
-De când am luat-o de unde? De la maternitate, poate
-Da, da, zice și tanti Leana, realizând că mai bine își băga un băț în cur.
Ne-am așezat la masă, dar eu aveam cuvinte lu Tanti Leana în cap. Și
brusc, m-am amintit că ceva de genul mă mai frapase odată, demult, când
aveam 6-7 ani. Fusesem cu mai mulți copii la cruce. Adică pe un deal unde
e o cruce mare. Când am plecat, mama mi-a zis să mă opresc la una să iau 2
litri de lapte, că avea vacă.
-A cui ești tu?
-A lu Gena și a lu Sandu
-Cizmaru?
-Da
-A, tu ești aia infiată
Ce-o fi aia? Când am ajuns acasă i-am zis mamei. Am întrebat-o ce înseamnă
-E o babă sclerozată, ce știu eu ce a vrut să spună. N-ai înțeles tu bine
-Ba da, așa a zis
De teamă c-o să întreb la școală, mama și-a călcat pe suflet și mi-a spus
-Infiată înseamnă că cineva care nu poate să aibă copii, îi scrie lui
Dumnezeu o scrisoare și-l roagă să-i trimită un copil care n-are părinți.
Asta înseamnă
-Și io n-am?
-Ce?
-Părinți
-Păi noi ce suntem? Uită-te și tu în oglindă. Ai strungăreață ca tac-tu,
la urechea stângă ai un țumburuș, la fel ca el. Semeni cu el și la fire și
la mers. Ce mai vrei să știi?
-Nimic
Nimic, dar mă rodea al dracu de tare. Dacă nu sunt ei părinții mei, cine
sunt părinții mei? Am stat cu gândul ăsta multă vreme și deja eram mult
mai atentă la discuțiile de acest gen. Așa că ce a zis Tanti Leana nu
făcuse altceva decât să mi răscolească întrebările de atunci, din mintea
mea de copil. Abia așteptam să plece să vorbesc cu mama. Mama, săraca,
n-aștepta asta. Știa că o să urmeaze tirul de întrebări. Acum, privind în
urmă, n-aș vrea să fiu nicio secundă în pielea ei.
-Auzi, mamă, ce a vrut Tanti Leana să spună cu întrebarea aia?
-Tu nu știi mă mamă, că ea, săraca, e mai amărâtă. A vrut să întrebe cât a
trecut de când am venit acasă de la maternitate, că a venit și ea în ziua
aia să te vadă
-Nu cred. Eu cred că nu voi sunteți părinții mei
-Bine, hai să facem altfel. Pe domnu doctor și pe doamna Dorica i-ai crede
în stare să mintă?
-Nu
-Atunci, uite cum facem, când vine Dorica la cafea, o întrebi tu. Cine
te-a adus de la maternitate, o întrebi ce vrei tu
-Cine m-a adus de la maternitate?
-Doctorul Petrescu te-a adus, că avea mașină. Erai cât o franzelă și roșie
la față, că aveai icter. A venit moașa acasă să mi arate cum să te spăl.
Întreabă pe cine vrei tu. Cum să nu fi copilul nostru?
N-am mai zis nimic. Argumentele păreau plauzibile pentru cei 14 ani ai
mei. M-am mai gândit la asta câteva zile. A venit Dorica la cafea. Eu n-am
deschis subiectul. L-a deschis mama
-Ia spune ti i, măi doamna Dorica, cine a adus-o de la maternitate, că mi
pune tot felul de întrebări. N-a avut de lucru sor mea Leana și în loc să
zică că au trecut 14 ani de când s-a născut a zis că au trecut 14 ani de
când am luat-o
-Mișu te-a adus. ( adică soțule ei, doctorul Petrescu) . Erai așa de
mică…Io gropițele le țin minte și faptul că aveai un cap ca o minge. Te
îmbrăca doamna Gena numai în alb și mușcai din roșie și te pătai pe maieu.
Tu ai fost un copil vesel de mic. Ești un copil tare bun și toată lumea te
iubește
Mai zi ceva, Mirelo. N-am mai zis nimic niciodată. Dar, cumva, atunci am
înțeles, că eram infiată. Am trăit cu gândul ăsta în capul meu. Au fost
momente când am pus în balanță, dacă e bine, dacă e rău. Mi-era bine
acasă, cu ai mei. Îi iubeam infinit. Nemulțumirile erau mărunte,
copilărești, deși ai mei aveau grijă să renunțe la tot pentru mine. Să am
ce au ceilalți. Dorica mi-aducea ciocolată chinezească și Pepsi, că primea
domnu doctor. Iar ea, lua de la gura Dianei, și mereu îmi aducea câte
ceva. Dorica a fost mereu pe sufletul meu. De mică am iubit-o, așa cum o
iubesc și acum. Când a fost mama internată să se opereze la coloană,
Dorica venea și mă lua la ei la masă. Mâncam plângând că mi-era dor de
mama, dar mereu avea grijă să-mi spuna o vorbă bună.
Așadar, știam marele secret al vieții mele. Nu, nu eram curioasă să știu
cine sunt părinții mei naturali. Nici acum nu sunt, deși mama avea să-mi
spună târziu. Foarte târziu. La 6 luni după ce a murit tata. Când eu aveam
27 de ani. Dar, despre asta vorbim mai încolo.

P.S. Din păcate, draga mea de Dorica din povestea asta și din viața mea a
plecat de curând. N-o să citească niciodată povestea asta.

One thought on “Pe mine m-a iubit Dumnezeu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *